Pr. dr. Ioan Petraș

Florin Caragiu,  Ioan Petraș „Candelabrele cerului”

Cuvântul părintelui Ioan Petraş, ce ni se adresează în antologia „Candelabrele Cerului” (ed. Limes, 2012), este lăcrimar, un vas în care sunt păstrate lacrimile prilejuite de întâlnirea inefabilă – la hotarul trecerii din lume – a omului cu Dumnezeu. În acest prag, o dată cu presimţirea schimbării de stare, în sensul refacerii condiţiei liturgice a creaţiei, se reliefează întrepătrunderea şi întâlnirea, cu multiple rezonanţe, între om, natură şi înger. Poezia capătă un pronunţat caracter hieratic. 

În centrul simţirii artistice stă trezvia, această calitate a conştiinţei de a trece dincolo de suprafaţa aparenţelor şi a discerne mişcarea sensului, constituit lăuntric, al prezenţei fiinţei în ansamblul dialogic al existenţei. Organul trezviei este însăşi rugăciunea, văzută ca „o spinare de deal adâncit/ în noapte” (Nicula), cu alte cuvinte venind din inima naturii ce pregustă misterul umanizării sale eshatologice, în adâncurile tainei divine. Omul apare ca o cruce care prinde contur din trupul în care a fost conceput: „eu sunt lemnul de Cruce/ în mamă crescut” (Hannah), purtând în sânge menirea euharistică de întâlnire a lumii cu Dumnezeu: „Miriam/ ascultă cum creşte/ prin sânge/ uşoara povară a Pâinii” (stele în lăcrimar). 

Tonul elegiac, cu accente liturgice, dă seama de suprapunerea celor două planuri, al existenţei căzute şi al celei restaurate, de asumarea unei rupturi ce se cere vindecată, de suferinţa de fond a existenţei rănite de moarte, însă animate de idealul nuntirii: „în rana înflorită/ e/ o nuntă de sânge/ şi cel ce citeşte/ şi cel care cântă/ numără cocorii de bronz ai văzduhului” (poem). Elementele firii înlănţuite în moarte suspină după condiţia euharistică pierdută: „pământul nu mai are trup/ veşmintele i s-au sfâşiat/ numai în adâncul Potirului/ i se mai simte cenuşa” (lăcrimar VIII – înţeleptul), după orizontul prefacerii întru slavă: „prin temniţi de nori se aude/ suspinul mărunt al lunii de chihlimbar” (Nicula). 

Contemplarea naturii reţine, de altfel, irizările ei paradisiace, timbrul liturgic al isonului prin care însoţeşte cântarea omului: „vorbi-vor mierlele/ mirese-nşirate pe frânghii de aur/ cădelniţe-n miriştea cerului” (imn). 

Cuvintele sunt trăite ca o dăruire de sine, ce se lasă copleşită de lumină, dând spaţiu sfinţeniei: „creşteam şi-ncercam să aud/ cum în inima fiecărui cuvânt/ răpus de lumină/ odihneşte câte-un sfânt” (cânt I). Originea şi finalitatea lor este, astfel, însăşi Cartea Vie ce li se face trup, învăluit de prezenţa îngerească: „Annah/ îngerul rănilor mele ferestruind/ carnea de cedru a Lăcrimarului/ putere mai am/ să mă prind/ de umărul Cărţii” (lăcrimar VI – Hannah înlăcrimata). 

Lacrima are în sine puterea de transformare a crucii, a metanoiei ce uneşte, printr-o unire a minţii cu inima, cele cereşti cu cele pământeşti: „Îngere, tu, / Îngere, tu, / învăluie-mi rana/ prin care mai văd/ mai aud/ ctitorindu-se-n lună/ Lăcrimar pentru Annah” (înger în Lăcrimar), făcând transparente timpul şi moartea în raport cu ceea ce le transcende, şi valorizându-le prin însăşi menirea comuniunii în raport cu care este evaluată calea prin lume a omului: „Durerea m-a înfricoşat ca un înger. Timpul/ îmi judecă mersul spre voi” (lăcrimar IV – Templul lui David). 

Avem înainte „o Moarte de piatră/ cu vâsle de piatră” (Notre-Dame IV), o mişcare în miezul nemişcării, sau o prezenţă singuratică rememorând geneza, la vremea înserării, în „pădurea oaselor”, peste „licurici şi magnolii” (Hexaimeron). Căci a muri presupune însăşi confruntarea cu „memoriile originilor” şi cu plămada veşniciei din „Cerul ceruit cu oase de sfânt”, „în crengi de argint”, în care atârnă „viorile norilor biruite de vânt” (cânt). Tânguirea creaţiei este, astfel, străbătută de o lumină ce nu poate fi cuprinsă de întuneric, de sunetul, ce răspândeşte chemarea divină, al unui clopot „voievod între lacrimi” (Hexaimeron). 
Sursa: http://florincaragiu.blogspot.ro/2012/03/ioan-petras-candelabrele-cerului.html

Ioan Jorz, Ioan Petraș - poetul epifaniilor

La apariţia unei noi cărţi de poezie nu este necesară o incursiune foarte specializată în discursul poetic, pentru că lectorul, la momentul apariţiei acesteia, nu a citit-o - decât, poate, parţial, dacă ar fi să ne gândim la volumele "Perdeaua de lacrimi" (Ed. "Timpul", Reşiţa, 1998) "Bucuriile epifanice" (Ed. "Signum", Reşiţa, 2000) "Ferestrele rănilor" (Ed. "Marineasa", Timişoara, 2003) sau "Vârsta cuvintelor" (Ed. "Marineasa", Timişoara, 2006) incluse în această antologie de autor* - prin urmare nu ar putea urmări o abordare epistemologică şi axiologică a scriiturii poetice.

Mărturisim că nu ne este uşor a scrie despre poezia Lui Ioan Petraş, şi asta nu pentru că textul este foarte frumos complicat esoteric, în subtext, şi abstrage pe cel ce cu trufie ar încerca a-l descompune în morfeme, pentru ca mai apoi să-l poată monta într-o matrice proprie, ci pentru că am încercat a citi cartea ca şi cum nu am şti nimic despre autor, spre a nu fi conduşi pe cărări străbătute, deja, de alţii.

În contrapondere cu poezia post-modernilor, în a căror entropie poetică pare a fi lovit fulgerul confuziilor de toate felurile - revărsând în text toate scoriile unui teratogen mundan, vulgar şi imund - lirica lui Ioan Petraş, este una a eutimiei, a purităţii şi candorii sentimentelor, temperate spre meditaţie şi reflecţie. Şi asta, poate pentru că: "de vină ar putea fi nenaşterea/ frunză pe ape ar putea ca să fie/zbaterea gândului şi pajiştea/ cuprinsă de Epifanie //sângele doarme-ntr-un fel/ aidoma toamnei din dalbele vii/ eu strig cu liturgicul şi vrednicul Miel/cântece-n cosmos şi-n Epifanii" [...] ("cântec epifanic", p.31)

Suntem excedaţi de insistenţa unora de a-l apropia, congruent, de Lucian Blaga (v.Adrian Dinu Rachieru) când noi nu ni-l putem imagina decât sub chiparoşii şi măslinii lui Eugenio Montale sau Odysseas Elytis, lumina din poema epifaniilor sale având ceva din lumina ubicuă a Eladei, spaţiul de cuprindere şi referinţă fiind unul heliotropic. Poemele sale se orientează după soare, caută lumina, într-un heliotropism vegetal: "Bucuria/ tămâie-nflorită pe marginea/ de argint/ a/ Cărţii/ e greu să loveşti în cuvânt/ în rana înflorită/e/o nuntă de sânge/ şi cel ce citeşte/şi cel care cântă/ numără cocorii de bronz ai văzduhului/ până devin/arcaşi în casa Mirelui singurătăţii/
la marginea de chiparos/a/Bucuriei/ dă-n floare-o icoană." ("poem", p.100)

Lumina, lux naturae, ca în tablourile lui Canaletto - acele vederi veneţiene spre care ne duce cu gândul, poetul - este iradiată, din belşug, de poemele sale: "în şoapta de bronz a părului tău/
heraldicii fluturi râvnesc găzduire/ e vară prin maci ca pe ape lumina/ce-ţi atârnă de lacrimi ca mireasa de mire/ cădelniţa zilei mereu mă vesteşte/ sub sfeşnicul soarelui ce te-ncercuie-n zi/
şuvoiul de smirnă în tine vuieşte/de patimă Li psalmodică Li/ninsoare de îngeri va cerne văzduhul/în noaptea ce vine peste fruntea-ţi-altar/ eu caut poiana în care văzduhul/ prin colb epifanic te-nvăluie iar/ atât să rămână cenuşa poemelor/ în scorbura palmelor tale azi, Li/
iar macii de MARŢI prin zariştea vremilor/obeliscul de lacrimi îl vor tot înroşi." ("III", p.76)

Ca şi la Eugenio Montale, inobservabilul se transformă în sens, topindu-se în interiorul fonemelor, spre a se recompune în cuvântul poetic, hieratic la Ioan Petraş - pentru că poezia sa este, într-una dintre componentele sale ontologice, o poezie anagogică, tinzând să orienteze gândirea spre subtil, spre diafan şi spiritual, ca o ridicare, o zidire, spre Bine. Emblematic, în acest sens, ni se pare poemul "imn" (p.112) unde: "cămăşi de somn/ îmbrac-acest prunc/ şi Pruncul dintâi, totdeauna/ se dă jos din jilţul Cei fără de umbră/ să-i încheie nasturii de-argint/
în urmă rămâne/o pulbere de miere peste orice cuvânt/ marea se dă la o parte/ şi/ Cerul/ p/ i/c/
u/ r/ ă/ sfânt sfânt sfânt/ mă iau după înger/ până-mi dau seama/ că-s frate – pământ/ de maci invadat/ în ţara de sus a Melancoliei/ ce te-nvaţă cum psalmi să-mpleteşti/ şi să taci/ vorbi-vor mierlele/ mirese-nşirate pe frânghii de aur/ cădelniţe-n miriştea Cerului/ anotimpuri de-mbrăcat/
pruncii luminii/ prin văile Lerului."

Cuvântul, cel atât de metaforizat în poetica autorului, se orientează pe liniile de forţă ale Verbului creator - sunet primordial în care se regăsesc fonemele constituitive ale fiinţei poetice şi ne-lumeşti.

Cuvântul este mijlocul de care se foloseşte Verbul pentru travaliul creaţiei. Poate în acest sens putem vorbi, nu de o funcţie soteriologică a poeziei lui Ioan Petraş, ci de o componentă soteriologică a discursului şi demersului literar, hierofanic (termen inventat de Mircea Eliade, în 1949, pentru a defini manifestarea sacrului). Hiera este "jertfelnicul încărcat de rouă din grădina marmurei, paginile de nisip ale Cărţii. Epifania este în [...] urmele cerului ce se văd în fiecare noapte când se naşte un copil [...] cerul va curge ca un vis peste prunci/ lumina ca mierea o să umple câmpia/ şi, Doamne, atunci, doar atunci/ cânta-va-n pustie Epifania."


Ioan Petraş este, neîndoielnic, poetul epifaniilor. Mai mult chiar, îmbogăţeşte în sensuri conceptul. Se observă, în întreaga sa poemă epifanică o repetare obsesivă a termenului, o variere a semnificaţiei şi ipostazei. Eidos-ul devina parte şi semnificant al epifaniei, elemente de imagism şi imaginism (fără a depăşi frontiera spre Esenin sau Ezra Pound) susţin un demers (conştient?!) al poetului în intenţia sa de a revela esenţa şi semnificaţia divină. Încearcă, şi chiar şi reuşeşte, să dea formă şi imagine ideilor şi sacrului, repetarea epifaniilor urmând, ca în fenomenologia husserliană, să extragă, să degajeze esenţele divinităţii.

Nu putem a încheia această scurtă şi incompletă incursiune, în poezia lui Ioan Petraş, fără a sublinia că, pe lângă componenta soteriologică, cea esoterică îi singularizează definitoriu vocea poetică, între atâtea altele care abordează poezia de factură religioasă. Parafrazând un vers din Homer, putem spune că, lui Ioan Petraş, cu această carte de poezie, Dumnezeu i-a dăruit ziua de întoarcere acasă!
Sursa: http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/ioan-petras-poetul

 Adrian Dinu Rachieru, Timpul antologiilorCîteva vorbe despre bravul Ioan Petraș, inițiatorul și înfăptuitorul proiectului. După Vîrsta cuvintelor (care era o antologie de autor) și în care deslușeam grija calofilă, freamătul edenic, cerul epifanic și, bineînțeles, „mîndra luminie” dar și „alfabetul destrămării”, insidios buchisit, iată că domnia – sa ne pune la îndemînă o carte frumoasă, posibilă replică la explozia vulgarofilă care, vremelnic, s-a înstăpînit într-un peisaj liric aglomerat și, totuși, sărăcuț în nume mari.

El dezvoltă, din acea „liturgică sămîntă”, o viziune de tip paradisiac, exploatînd latura luminoasă a existenței. Credincioșia temperează însă explozia dionisiacă dar încurajează mărturisirea – dialog, turnată într-o formulă clasicizantă, de aleasă muzicalitate. Într-o atmosferă blagiană (cum s-a observat), Ioan Petraș Arbore scrie/ transcrie poezii frumoase, comunicîndu-ne, privind prin Ferestrele rănilor (cum suna titlul unui volum precedent) starea sa de grație/ iluminare, „murmurînd psalmi în lumină”. Sub un „cer/ bîntuit de cuvinte”, el ne împărtășește Starea de bucurie, risipind lumina divină. Printre „cascade de miere tînără”, ascultînd „glasul heruvimilor” și „pacea fagurilor”, în preajma „clinchetului de mir”, preotul – poet scrie îmbucurîndu-se: „Scriu/ cu fața întoarsă/ spre tine, Bucurie” (v. Bucurie). Știe însă că volumul – casă este „un susur sfîsiat/ al cuielor de-argint scrijelind hotarele unui cer/ bîntuit de cuvinte” (vezi Anotimp). Negreșit, părintele Ioan, izvodind versuri memorabile, va deveni un nume important al poeziei religioase, înnobilînd familia poeților creștini (asaltată, să recunoastem, de multe condeie, bătătorind problematica). Spirit viu, cultivînd sărbătorescul, Ioan Petraș ne previne: „am să m-ascund într-un cîntec” (vezi Către Rafael), făcîndu-ne părtasi la această comuniune. E de admirat pentru harul zidit în propriile-i cărți dar, nu mai putin, pentru risipa de efort veghind o cauză comună, punînd în lucrare aliante literare și solidarizări valorice de care centrifugala noastră viață culturală, agitată de atîtea războaie inutile, are vitală nevoie.

Adînc pe adînc (sacerdotiu liric). Antologie realizată de Ioan Petras. Postfată: Cornel Ungureanu. Editura Brumar, Timisoara, 2006.

Sursa: http://adriandinurachieru.wordpress.com/eseuri-si-puncte-de-vedere/anotimpul-antologiilor/